Jurnal de nomad.

Articol publicat pentru prima dată în revista National Geographic Traveler Romania editia vară 2016.

13 iulie 2014, duminică dimineața. Sac de dormit, hamac, 3 tricouri, 2 pantaloni scurți, echipament de snorkeling, pelerină de ploaie, cuțit, echipament foto. Rucsacul e plin.
O clipă de ezitare mă încearcă. De ce plec? Nu mai bine… . Methene învechite ale minții, nu am timp de voi. Am plecat.

În fața noastră, 3000 de km împrăștiați pe 5 insule: Java, Bali, Lombok, Sumbawa și Flores. Spun a noastră pentru că nu am plecat singur, tovarăș de drum îmi este motorul, o Honda CB din 1982. Am recuperat-o acum 8 luni din garajul unui pak (bătrânel), a fost dragoste la prima vedere.

Dacă ești nemulțumit de traficul de la noi, te invit să conduci o oră în Java. În cazul în care vei supraviețui le vei mulțumi tuturor sfinților că te-ai născut în România. După o oră de slalom printre gropi, scootere, camioane, autobuze și alte mașinării, opresc pe marginea drumului la un waroeng. Cer un Kopi ABC panas. Femeia strecoară cafeaua printr-un ciorap și adaugă două linguri mari de zahăr. Ciudat, mă relaxează. Și așa, radiind de colesterol și mulțumire, mă întorc la drumul meu.

Cât timp o să dureze? Ce o să vizitez? Unde am să dorm? La toate întrebările astea am doar un singur răspuns: nu știu! Oricât de nebunesc ar suna, nu am un plan. Știu doar că mă îndrept spre est. Traseul e destul de habar n-am-ist, dar în principiu plec din Surakarta, Java Centrală, Indonezia și aș vrea să ajung până în Maumere, Flores, iar de acolo să iau ferry-ul înapoi spre Java. Dacă nu, mai vedem.

Opt ore mai târziu și 250 km mai la est intru pe poarta templului hindus Rambut Monte, situat la 6 km de craterul vulcanului Kelud. Ultima erupție a avut loc doar acum 6 luni, norul de cenușă ajungând la 500 km distanță până în Java de Vest. Un lucru greu de digerat de o minte vestică este că în Java sunt nici mai mult nici mai puțin de 45 de vulcani activi. Orice om întreg la minte s-ar întreba de ce acești oameni trăiesc atât de aproape de crater. Motivul e simplu: oamenii își risca viață pentru un lucru de bază, mâncarea, solul vulcanic fiind foarte fertil. În țara asta ești la mila naturii, ăsta-i adevărul, dar mai e ceva, faptul că știi că totul poate sări în aer și se poate transforma în scrum te face să apreciezi un loc ca ăsta.

Ca să marchez prima noapte de nomad, îmi întind sacul de dormit sub un acoperământ lângă templu. Se pare că ultimele 9 luni petrecute în Java, Indonezia, au lucrat în mod subtil asupra fricilor și anxietăților dobândite în primii 30 de ani de viață. Când a fost ultima dată când te-ai aventurat în lume? Fiecare e mânat de ceva să facă saltul în gol, să ignore ceea ce pare logic, rezonabil. În cazul meu, copilul curios s-a trezit din letargie. Visa să se piardă pe insulele estice ale Indoneziei. L-am urmat.

Dimineața mă trezesc în zgomot de petarde, supravegheat îndeaproape de 3 copii. Cum am făcut ochi au și fugit de lângă mine. Curios, îi urmăresc pe pici până în curtea școlii. Se pare că astăzi e prima zi de școală în Indonezia.

Sunt 350 de kilometri din sat până în portul Banyuwangi. Nu stau prea mult pe gânduri și plec la drum, vreau să profit de răcoarea dimineții. Drumul coboară întortocheat, printre sate, petece de pădure și orezării către unul dintre cele mai aglomerate drumuri pe care mi-a fost dat să conduc. Cuprins de senzația aceea de încântare amețitoare, pe care o ai atunci când te trezești liber pe un teritoriu nou și necunoscut, astăzi m-am încăpățânat să ajung în Bali. Dar parcă soarele necruțător și ceilalți șoferi vor să-mi testeze voința. Într-un final, la 9 seara, după doar 8 ore de condus, o oră pe ferry, 6 pauze de realimentare și rehidratare – cred că am băut cel puțin 4 litri de apa – calc pe insulă zeilor, Bali. Opresc la primul waroeng ce-mi iese în cale, înfulec un nași goreng (orez prăjit) picant cu peste și plec în căutarea unui loc de dormit. Și cum, în Bali, templele sunt mai numeroase ca bisericile la noi, mi-am ales templul din pădurea de lângă port, sper să nu deranjez nici o zeitate, noapte bună.

Bali, insula turiștilor și a zeilor.
Dimineață, un grup de vaci insistă să mă trezesc mai devreme decât aș vrea. Îmi încep ziua cu un mic dejun copios direct pe plajă-orez cu pui prăjit, sos extra picant și cafea instant servită la pungă. Vrei să știi ce aromă avea? De zahăr cu gust de cafea. Cam așa se servește cafeaua în Indonezia, cu mult, foarte mult zahăr. După o oră de inactivitate mintală odihnitoare, timp în care am privit pescarii în rutină lor plec mai departe, spre Canggu, undeva în nordul Bali-ului de sud. Nu te aștepta acum la povești despre templele balineze sau alte atracții turistice pentru că nu am de gând să vizitez. Că să fiu sincer în prima zi nici nu am ieșit din hommestay, toată ziua am moțăit în hamac la umbra cocotierilor. O activitate lispsita de orice pericol la prima vedere, dar care, aveam să aflu mai târziu, că nu e chiar așa. Statistic vorbind se pare că este de zece ori mai probabil să mori lovit de o nucă de cocos decât atacat de un rechin. Anual se înregistrează în jur de 150 de accidente, în majoritatea cazurilor oamenii trăgeau un pui de somn sub cocotier, o “siesta” din care nu s-au mai trezit. Eu am fost ceva mai norocos, având în vedere că mă citești acum. Din motive pe care le pun pe seama sorții sunt obligat să lenevesc în Bali 4 zile, un grup de turiști au plecat pur și simplu cu casca mea într-o excursie în nord. Timp îndeajuns să mă odihnesc și să explorez sudul Bali-ului, mai exact zona Kuta. Până în anii ’70, Kuta era un sătuc de pescari, fără clădiri înalte, cu străzi prăfuite, în care oamenii își duceau viața liniștiți. În doar 40 de ani satul a devenit epicentrul turismului de masă din Bali. Este pentru prima dată în Indonezia când văd pe străzi mai mulți turiști vestici decât localnici. Iar turiștii au adus cu ei mall-uri, hoteluri de sticlă și beton, restaurante, terenuri de golf și toate celelalte.

Zgomotos, aglomerat și haotic ar fi adjectivele cele mai potrivite pentru a descrie sudul Bali-ului. Cu toate acestea, plajele sunt de o frumusețe nemaipomenită, mari, cu valuri lungi, perfecte pentru surfing, iar marea de un albastru intens. Aerul este plăcut și proaspăt, însoțit de mireasma distinctă a sării de mare.

Astea 4 zile au fost exact ce aveam nevoie. Destul timp să mă relaxez, și să-mi dau seamă că, în primele 2 zile de călătorie, în loc să mă bucur de locurile și oamenii din jur, mi-am ocupat timpul cu harta, verificând obsesiv dacă sunt pe drumul cel bun. Destul, santai mas! (relaxeaza-te)

Nu e lux, dar e acoperiș și saltea.
Teoretic, doar 2 ore de condus și alte 4 pe ferry mă despart de Lombok, următoarea insulă la est de Bali. Însă zeii balinezi se pare că vor să mă testeze azi. După doar o jumătate de oră de condus, maneta de la ambreiaj s-a rupt. În mod normal nu ar fi nici o problemă, în Indonezia găsești un atelier mecanic la fiecare kilometru, însă azi e duminică și totul e închis. Am reușit să improvizez ceva care să țină exact până în fața primului servis găsit deschis. Experiența mea cu mecanicii din Indonezia nu este una prea bună – după ultima vizită, la nici 10 minute după ce am recuperat motorul, bujia a sărit ca un glonț, aterizând la câteva zeci de metri. De data asta prefer să nu risc și schimb manetă singur. Un bule (apelativ dat albilor) își repară singur motorul? Nu e ceva ce vezi în fiecare zi, așa că mecanicul a decis să imortalize momentul – poza sigur a adunat câteva sute de like-uri.

Apusul mă prinde pe versantul nordic al Vulcanului Rinjani. În ultimele patru zile am trăit ca un nomad, am dormit direct pe plajă sub cerul înstelat și am făcut baie doar în mare. Cred că e timpul pentru un dus normal. Sunt ghidat de localnici către ceea ce pare un resort de lux în mijlocul orezăriilor. Nici nu am timp să zic ”Hello” că proprietarul, un neamț, mă întâmpina cu: “Sorry we are full.” Oricum nu am bani de locul ăsta.
– Dacă vrei poți să dormi la mine, nu e lux dar ai un acoperiș și saltea. Toaleta e afară și nu e apă caldă. Îmi spune Ramoen, unul dintre angajați, în timp ce mă suiam pe motor.
– Păi nici nu vreau mai mult, terima kasih – mulțumesc.

Comportamentul prietenos al indonezienilor, cu totul sincer și spontan, nu contenește să mă uimească și să mă încânte. Oamenii ăștia trăiesc în niște condiții spartane, dar sunt așa de bucuroși să mă primească încât pun pe podea tot ce au mai bun. Se pare că nici cafeaua nici cele 2 linguri de zahăr puse în ea nu reușesc să mă țină treaz, adorm între povești, îmi pare rău, reluăm mâine de unde am rămas.

Șase dimineață, astăzi niște cocoși se încăpățânează să mă trezească. Mă spăl pe față cu apa rece din pârâiaș și ies în grădină. Atâta frumusețe mai vezi doar în poze. Pădurea tropicală de pe versantul nordic al vulcanului Rinjani coboară din cer și se scufundă în mare. Ramoen mă anunță că azi și-a luat liber special pentru mine. Va fi ghidul meu personal. După o oră de echilibristică pintre terasele de orez, ne îndreptăm spre pădurea sacră de deasupra satului. Se spune că aici se adăpostesc sufletele strămoșilor, nu știu nu am văzut nici unul, ce știu e că în viața mea nu am văzut arbori așa de uriași. Căldura și umiditatea excesivă mă copleșesc, după vreo 5 ore și cel puțin 2 litri de transpirație, epuizați, ne întoarcem acasă. Înainte de orice savurăm încă o cafea Lombok să ne recuperăm puterile și apoi gustăm niște orez cu legume și pește uscat. Mulțumesc Ramoen pentru tot.

Întotdeauna să ai grijă la vecinii din est.
E 5 după-masă, hămesit de foame de pe ferry-ul Lombok – Sumbawa, mă opresc în portul Potato Tano să mănânc ceva. “Dacă nu ai unde dormi, întreabă la un templu, la moschee, la stația de benzină sau la poliție. Nu uită, hârtia igienică, nu face parte din eticheta toaletei islamice .” – cred că e cel mai folositor sfat primit de la Denok, o prietenă din Indonezia. La temple și benzinării am tot dormit, oare cum ar fi la Poliție? Nici nu-mi termin bina gândul că un băiat în uniformă își face apariția:
– Selamat sore mister. (Bună seară)
– Selamat sore. Scuză-mă, știi cât mai e până la următorul oraș?
– O oră, dar e periculos acum, seară e mafie pe drum, te amenință cu pistolul și îți ia motorul.
– OK, păi atunci, pot dormi la voi?
– Hai și vorbește cu comandantul.

Deja știu pe de rost întrebările standard : “De unde ești? Încotro? Unde ai învățat Indoneziană? Ești căsătorit? Ce religie ești?”. Cred că le aud de cel puțin de 10 ori pe zi. Trec cu brio interviul, pot rămâne peste noapte. Încerc să-i descos de ceva povești, dar se pare că băieții preferă să urmărească telenove Indiene pe youtube și să se maimuțărească cu armele în fața mobilului. Păi și cum rămâne cu hoții de pe drum? Dacă e să mă întrebi pe mine cred că nici nu există. Am observat că în Indonezia oamenilor le e frică, de vecinul de la est. În Java am fost atenționat de hoții din Bali, în Bali de hoții din Lombok, în Lombok mi s-a spus că oamenii din Sumbawa sunt duri și să am grijă. Probabil o meteahnă mai veche de pe vremea când mai erau încă triburi.

Patru dimineța, mă trezesc și fără să mă lungesc prea mult împachetez totul și în 20 de minute am plecat. Farul nu mă prea ajută, mă chinui să-l reglez dar nu e destul de puternic, tehnologie de acum 33 de ani, nu mă grăbesc oricum e răcoare afară. Opresc la prima benzinărie, alimentez, maxim 4 litri, mai mult nu pot, rezervorul e plin de găuri în partea superioară și plec mai departe, mi-e poftă de o cafea și un nași goreng. Știu locul perfect, la piața de dimineață găsești cea mai bună mâncare tradițională.
– Aveți mâncare?
– Nu.
– ???
– E Ramadhan mister, ziua nu mâncăm, numai noaptea.
– Păi eu nu sunt musulmam, eu am voie să mânc.
– Nu avem mâncare.
– Cafea?
– Nu se poate nici cafea.
Cu greu găsesc doi ananași, îi cumpăr și plec mai departe, azi sunt frugivor. Dacă din Java până în Lombok, așezările erau înlănțuite una după altă de-a lungul drumului, Sumbawa e mai pustie. Mi-e cald și foame, mă opresc în fiecare sat ce-mi iese în cale, cu speranța că găsesc un ateu ce vinde mâncare. Nu am noroc. Oamenilor, mie nu-mi ajung doar fructele, am nevoie de orez!

Cu coada ochiului, la nici 200 de metri în partea stânga, zăresc un cătun așezat parcă pe apă. Asta e ceva nou, îmi zic. Nici nu întru bine în sat și e larmă mare:”misterrr, misterrr”. Un puști îndrăzneț, de nici 10 ani, cocoțat pe un scooter de 3 ori mai mare că el, se ia după mine:
– Mister, mister, bună mister.
– Salut.
– Unde mergi mister?
– Nici eu nu știu, spre est.
– Ce faci aici mister?
– Mă uit și eu la casele voastre pe apa.
– Mister, mister unde dormi?
– Mă uit la soare și-mi dau seamă că am pierdut noțiunea timpului, e aproape apus.
– Nu știu, știi cine e șeful satului?
– Da, mister, e unchiul meu.

DCIM101GOPRO

O oră mai târziu motorul dorme în grădină iar eu urmează să servesc prima masă adevărată pe ziua de azi. Orez, cât de mult mi-a lipsit! Seara, la povești cu tatăl familiei, aflu că majoritatea localnicilor sunt de etnie Bajo, renumiții nomazi ai mărilor. Bunicii lor își petreceau întreagă viață pe apa, pe bărci de lemn, revenind la țărm doar o data la câteva luni și sufereau de o formă inversă a râului de mare, dacă petreceau mai mult timp pe uscat. Cu timpul viața oamenilor Bajo s-a schimbat. Deși depind în continuare de bărci pentru a-și asigura traiul, majoritatea trăiesc de-a lungul țărmului, în case de bambus, construite pe stâlpi deasupra apei. Mânat de curiozitate decid să rămân în satul bajo pentru câteva zile.

Revelaţii în junglă.
De trei zile m-am afundat în pădurea tropicală și nu reușesc să mă satur de peisaje. Mă opresc la fiecare belvedere să savurez priveliștea alături de o gogoașă și o cafea. După cum am fost avertizat încă din Java, insula Flores e altceva, e sălbatică, e junglă adevărată. Singură modalitate de a străbate insulă de la vest la est este direct prin pădurea tropicală, pe un drum de 550 de km aproape întotdeauna asfaltat, laț exact cât 2 mașini, pe care guvernul indonezian se încăpățânează să îl numească Autostrada TransFlores. Pesemne că proiectanții de drumuri din Indonezia sunt mari amatori de roller-coastere, șoseaua e o înlănțuire de curbe amețitoare imbricate din loc în loc cu porțiuni în care te iau amețelile când vezi drumul urcând sau coborând muntele drept. La deal cu viteza I, de coborât am coborât la fel, cu motorul urlând, cu mână dreaptă pe frâna de mână, cu piciorul gata să apelez la frâna de spate, de parcă ar fi funcționat. Aș putea să-i reproșez multe Hondei, frâna de picior nu functionează, în rezervorul plin de găuri nu încap mai mult de 4l de benzină, din toate luminile doar farul mai funcționează, suspensia față este aproape blocată, vitezometrul și kilometrajul nu funcționează, însă adevărul e că între noi s-a creat o conexiune. Mi-e limpede de ce motocicletele dau dependență. Pe două roți ai orizontul deschis înainte și ești direct conectat la natură, nu există nici o cușcă protectoare între ține și împrejurimi, ești intim cu vântul și ploaia care-ți bat direct în față.

Părăsesc drumul asfaltat la una din intersecții, instinctiv o iau către versantul sudic al vulcanului din zare care se termină prapăstios în apă. De aici drumul devine o adevărată aventură: gropi, bolovani gigantici, nisip și ocazional valuri. După o oră de luptă, extenuat, mă opresc să reevaluez situația, continui sau mă întorc? De undeva din mijlocul junglei aud muzică și hotăresc să urmăresc sunetul. Zece minute mai târziu un zid de boxe îmi ies in cale. Măi oameni, voi sunteți nebuni, treziți toată junglă?
Un bărbat la 60 de ani, cu șapca de căpitan de vas, se apropie și mă invită la petrecere – e nuntă. De pe drum direct la petrecere, nu am timp nici să-mi desfac bagajele ce să mai vorbesc de duș. Seara se termină târziu după prea multe pahare de sopi (vin de palmier) si nuci de areca .

Încep să realizez că prefer turele independente, în afara potecilor bătătorite de sute de turiști. Acest tip de călătorie este pentru mine mult mai provocator și mai personal. În loc să vezi tot ce este “de văzut”, tu îți faci damblaua ta, iar dacă asta inseamnă să petreci câteva zile sau chiar săptămâni în jurul unui sat uitat de lume în mijlocul junglei sau pe una din miile de plaje, cu atât mai bine.
Se pare insă că “civilizația” nu mă lasă chiar așa ușor să mă rup de ea. Deoarece nu-mi mai găsesc cardul, trebuie să ajung într-un loc cu semnal GSM să-l blochez. Între timp primesc vești din Surakarta: “In 2 săptămani trebuie să te prezinți la biroul de emigrări din Surakarta să-ți refaci viză.” Tocmai acum când am început să gust din viața de nomad. Știi ce? îmi spun. Asta a fost doar o introducere, Indonezia mai are 17.000 de insule și eu incă un an aici.

Ultimii bani pe care îi mai am în buzunar? Jumătate se duc pe un loc pe barcă, pentru mine și motor, iar cu restul de 70 de dolari trebuie să ajung pană în Maumere, 250 km mai la est, și să supraviețuiesc pentru 2 săptămani. Greu, dar nu imposibil.

“Articol înscris în concursul Thailanda, Te Iubesc! organizat de KLM România, în colaborare cu Tedoo.ro și T.A.T. Balkans“.